La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria erau acceptate ca membre ale Uniunii Europene, ca rezultat al succesului transformărilor structurale adoptate de cele două țări și al îndeplinirii criteriilor de aderare la principiile modelului european.   

      Conform Tratatului de la Amsterdam, toate țările care devin membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte ulterior euro ca monedă de circulație, după o perioadă mai mult sau mai puțin extinsă. Astfel că integrarea unei țări în Uniunea Europeană atrage, în mod automat, integrarea acesteia în Uniunea Economică și Monetară (UEM).

      Ideea lucrării de față a apărut pe fondul pregătirilor avansate ale României pentru admiterea sa în stadiul superior de integrare – intrarea în Uniunea Economică și Monetară. Procesul admiterii noilor candidați din est
în Uniunea Europeană și, ulterior, în zona euro, a fost însoțit încă de la început de o serie de întrebări:  Se va „eroda” oare piața internă unică odată cu intrarea țărilor mai puțin dezvoltate în UE? Cum se poate realiza stabilitatea macroeconomică în țările candidate înainte de integrarea în UE? Care sunt interdependențele dintre convergența nominală și convergența reală? Cum se pot reduce decalajele de dezvoltare între țările din modelul european? Este strict necesară respectarea criteriilor de admitere în Uniunea Economică și Monetară?  

       Despre Uniunea Economică și Monetară s-au efectuat numeroase studii, pe diverse teme, economice sau politice, însă alegerea acestui subiect s-a bazat pe o abordare proprie: de-a lungul întregii lucrări, am încercat identificarea unor criterii de performanță pe care trebuie să le îndeplinească o țară pentru a putea fi a admisă într-o uniune economică și monetară și, mai ales, pentru a avea beneficii nete în urma acestui proces.

Autoarea