Economia europeană rămâne un subiect în plină dezbatere. Ca și în cazul economiei în tranziție, întrebarea dintâi este și aici: „Există, realmente, o economie europeană, în sensul cât se poate de accesibil al termenului?” Dacă ne închipuim că Uniunea Europeană, căci, de fapt, despre aceasta vorbim atunci când ridicăm cât se poate de sus steagul bătrânului continent, a avut un funda­ment și mai ales un mobil economic, ne lovim îndată de adevărul care ne relevă că inițiativa a fost politică. Se inseră aici chiar o reflecție a lui Aristotel, din a sa Politica, deoarece se pare că încă din vremea sa se vorbea despre o Europă distinctă (?!). Contrazicem ideea de politică, cum că, dacă ar fi fost politică această inițiativă, atunci ar fi trebuit să emane de la cetățeanul de rând, și nu de la întreprinzători și firme, cum iarăși nu putem nega că a fost. Cetățeanul din Europa este departe de a-și fi dat votul pentru tot ce a făcut și face Uniunea astăzi – vezi chiar noua monedă euro –, ceea ce ridică și o altă provocare. După ultimul război mondial, a încolțit și apoi înflorit inițiativa Uniunii, în condiții de reală democrație, în vreme ce până în prima parte a secolului XX, fie așa ceva nu era văzut decât în termeni de forță, fie pe seama celui ce a fost odată Churchill e pusă o idee interbelică de „uniune europeană” rămasă doar prăfuită astăzi. Putem vorbi astăzi și despre o reală Europă a națiunilor? Care ar fi răsunetele cele mai profunde ale acestei sintagme, dacă nu cumva reîntoarcerea la entitățile statale? Dar, oare, se mai poate așa ceva, câtă vreme încă întrebarea se adresează cu aceeași insistență și celeilalte direcții, cea de perspectivă: Va fi Europa, vreodată, complet integrată?… din toate punctele de vedere. Și, mai ales, va fi aceasta pentru totdeauna în favoarea ei și a cetățeanului pe care ea pretinde că îl reprezintă?

Un lucru este sigur: Istoria s-a schimbat, și nimic nu pare a mai fi la fel ca înainte.