Am fost crescut și educat în spiritul învățăturii marxiste care promova dreptatea și echitatea, iar Ceaușescu interpreta acești termeni menținând raporturi fixe de apoximativ 5:1 între salariile maxime și cele minime, raporturi considerate normale sau echitabile de către cei care le promovau, dar și de către marea masă a populației. Cu toate că Ceaușescu nu prea agrea intelectualii, el considerându-se fiu al clasei muncitoare și reprezentant al acesteia, nu s-a întâmplat niciodată, sub conducerea sa, ca femeile de serviciu sau portarii, indiferent de sectorul în care lucrau, să încaseze salarii mai mari decât dascălii sau decât medicii. Prin urmare, ceea ce s-a întamplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor mi se părea aproape cu neputință sau în orice caz de domeniul absurdului; și aceasta în condițiile în care eu nu eram totuși de acord cu politica lui Ceaușescu în domeniul salariilor, deoarece consideram raporturile stabilite de el exagerat de rigide, mult prea limitative și total ineficiente pentru activitatea economică. Despre acest subiect am scris la vremea respectivă încercând să sugerez și să argumentez (firește, atât cât se putea spune) că ar fi fost nevoie de mult mai multă flexibilitate.

      Mai trebuie spus că după 1989 problema salariilor sau a veniturilor ori, mai corect, problema repartizării bunurilor între cetățenii unei țări a început să cam dispară din manualele universitare; iar dacă nu a dispărut cu totul, a început să fie tratată fie exagerat de simplist, fie în spiritul teoriei marginaliste; ceea ce (să recunoaștem) înseamnă, în ultimă instanță, cam același lucru.    În aceste condiții și ținând seama de ceea ce s-a întâmplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor, am început să mă întreb dacă problema aceasta ține cu adevărat de obiectul științei economice și dacă poate fi tratată, realmente, în termeni științifici. În acestă carte voi încerca să răspund la aceste probleme.

Autorul