O analiză atentă a efectelor pe care le au de obicei măsurile de politică economică va arăta că prin măsurile luate guvernele modifică întotdeauna și termenii repartizării bunurilor produse. Spre exemplu, dacă guvernul unei țări oarecare adoptă la un moment dat un buget deficitar, el modifică de fapt raportul dintre veniturile destinate consumului prezent și cele destinate consumului de mâine. Altfel spus, mărește, în mod justificat sau nejustificat, consumul prezent pe seama unui consum mai mic în viitor. Numai dacă acest deficit ar avea un caracter permanent și ar fi mereu de același grad, numai atunci nu ar fi afectat consumul de mâine sau consumul generațiilor viitoare. Un alt exemplu: dacă un guvern acceptă sau, mai bine zis, provoacă el însuși un anumit grad de inflație, superior creșterii salariilor nominale, automat este afectată puterea de cumpărare a celor cu venituri fixe, bineînțeles în avantajul celorlalți; când scade puterea de cumpărare a leului se ia de la toți ca să se dea mai mult celor care au obținut majorarea salariilor. Încă un exemplu: dacă guvernul unei țări limitează prețurile de vânzare ale unor produse obținute în condiții de monopol, el limitează totodată veniturile firmelor respective în avantajul celor care le cumpără produsele. Se poate demonstra la fel că dacă guvernul adoptă o serie de măsuri cu privire la politica fiscală, la cea vamală etc., etc., etc. el antrenează de fiecare dată schimbări mai mari sau mai mici în legătură cu repartizarea bunurilor între cetățeni.

      Înclin să cred deci că indiferent ce măsuri de politică economică ar lua un guvern ele conduc de fiecare dată și la schimbarea termenilor repartiției bunurilor. Dar, dacă așa stau lucrurile, Ricardo avea perfectă dreptate să susțină că economia politică reprezintă „o cercetare asupra legilor care determină împărțirea produsului între clasele care contribuie la formarea lui”. Obiectul economiei politice nu este, așadar, studiul repartizării resurselor productive rare între diferite utilizări alternative, cum susțin de obicei marginaliștii, ci, în primul rând, studiul repartizării bunurilor între cetățeni. Repartizarea bunurilor între cetățeni este, și din punctul meu de vedere, esența științei economice și, în același timp, esența politicii economice; oricum, într-o economie de piață repartizarea resurselor „rare” între diferite utilizări alternative o face în mod normal piața și nu guvernul, iar piața nu are nevoie de cunoștințe de economie politică pentru a face așa cum se cuvine acest lucru al ei. Repartizarea bunurilor între cetățeni nu o face însă întotdeauna piața. Dimpotrivă, aș zice că ea este efectuată în cea mai mare măsură, chiar într-o economie de piață, de către guverne. Din păcate, problema aceasta nu a fost suficient studiată până în momentul de față. Acesta este motivul pentru care i-am afectat aici un capitol întreg. Totodată, celelalte capitole deși au titluri diferite vorbesc, așa cum se va putea constata, despre aceeași veșnică problemă a repartizării bunurilor între cetățeni. Revolte, răscoale sau războaie, crime sau sinucideri etc., își au de cele mai multe ori originea aici, în sfera repartiției.

Autorul