Începutul l-au făcut boierii luminați, din primele decenii ale secolului al XIX-lea, curioși să vadă Occidentul și dispuși să înțeleagă calea viitorului. Însemnate urmări, pe termen lung, a avut Pacea de la Adrianopol, prin care s-au creat condițiile permisive ce îngăduiau racordarea, într-o măsură mai mare, a unei părți din lumea românească la fluxurile comerciale ale epocii. Sub influența experiențelor și modelelor occidentale, viața economică românească, sub toate aspectele ei, începe să se dezmorțească. Iar Unirea Principatelor marchează începutul unei perioade hotărâtoare în inițierea și construirea structurilor economiei moderne. Suita de legi și decrete domnești adoptate și/sau impuse în perioada 1859-1877 sunt doar fațete ale unei vaste opere de restructurare care clădește temelia lumii capitaliste: libertatea individuală, libertatea contractuală și proprietatea privată absolută. Pe tema înnoirii instituționale, privită ca acțiune legislativă, de consacrare prin lege a unor fenomene, procese sau raporturi economice moderne, s-a purtat o îndelungată controversată de idei filosofice, sociologice, economice, politice, cu nedisimulate consecințe economico-sociale și politice privind „formele fără fond“. Istoria a confirmat justețea acțiunilor programatice ale forțelor liberale. În deceniile care s-au scurs până la sfârșitul secolului al XIX-lea sunt create cele mai importante instituții-cheie ale capitalismului românesc, între care se detașează Banca Națională a României, și sunt adoptate legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni. Sub scutul protecționist al statului, legislativul impune o cale de dezvoltare accelerată, respectiv „a ars etapele“, după cum aprecia economistul Ștefan Zeletin. În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, politica economică, în ciuda diferențelor de opinii ale principalelor grupări politice, se concretizează în măsuri legislative și instituții menite să accentueze și să accelereze dezvoltarea economiei, fapt confirmat la sfârșitul perioadei interbelice. Capitalul și capitalismul românesc, după șase decenii de politică economică protecționistă sistematică, erau realități evidente, cu performanțe la nivel european, în unele domenii.

      Sfârșitul celui de-al doilea război mondial determină un alt gen de tranziție. În anii 1945-1950, în România sunt impuse o suită de legi și măsuri, cu caracter legislativ-reformator, care vizează segmentele fundamentale ale econo­miei de piață. În mai puțin de o jumătate de deceniu, în condiții de izolare economică internațională cvasideplină, sunt distruse principiile și fundamentele economiei de piață concurențială pentru a căror implementare au fost necesare eforturi de peste un secol. Comandamentele-cheie în epocă, transmise de structurile politice și mass-media, sunt: naționalizare, planificare, colectivizare, care, într-un timp relativ scurt, s-au concretizat.

      Începutul anilor ’90 ai secolului trecut marchează debutul actualei tranziții a societății românești.

      Credem că nu greșim afirmând că economia românească, în drumul ei către economia de piață, a parcurs aproape două secole de tranziție, întrerupte, ce-i drept, de deceniile comuniste.

      Unele momente semnificative ale tranziției respective sunt surprinse și detaliate în lucrarea de față, care reunește rezultatele cercetărilor întreprinse de către cadre didactice universitare, cercetători științifici, doctoranzi și foști doctoranzi ai Catedrei de Istoria economiei și Geografie, specializarea Istoria economiei naționale, de la Academia de Studii Economice din București. Lucrarea se adresează specialiștilor din domeniul economiei, istoriei economiei și al istoriei gândirii economice, doctoranzilor, studenților și tuturor celor interesați de evoluția societății românești.

      Cât privește aprecierile din lucrarea de față menționăm că ele sunt expresia opiniilor personale ale semnatarului fiecărui studiu.

Maria Mureșan