Termenul însuși de cultură, având în vedere conotațiile lui ancorate în teluric și organic, pare nepotrivit cu mediul hitech în care se dezvoltă astăzi producția simbolică. Prefixul ciber ne tentează, îl preferăm lui „post“, uzat de dezbaterile despre postmodernitate.

     Cibercultura este cea ce se construiește - era să spun se naște, o, reminiscență a organicității! - astăzi în mediul „cablat“ al calculatoarelor, în bazele de date interconectate, în mediile virtuale partajate. Ea are o semiotică proprie, este multimedială și interactivă. Criteriile ei proprii de valoare sunt în curs de formare, instanțele critice încă-i lipsesc. În orice caz, ea nu mai tinde la „perenitate“, după modelul agricultural, ci la „fiabilitate“, conform paradigmei sale tehnologice. Ne vom încumeta, călători temerari în infosferă, navigând, dar și gândind în același timp, să-i cartografiem domeniul, mai puțin prin explorări sistematice cât prin incursiuni rapide, aducând ca pradă (sau ca suvenire) fragmente de discurs, mostre de situri, frânturi hipermediale, nuclee narative. Ne vom feri să fim colonizatori brutali, deși tentația de a formula, printre primii, legi și reguli este puternică.

      În schimb, ne vom urmări pe noi înșine cu atenție, observatori și observați în același timp, pentru a detecta efectele pe care noile practici culturale le au asupra noastră, transformându-ne raporturile sociale, modificând însăși substanța noastră umană. O cibersociologie este necesară pentru a vedea clar ceea ce se petrece în jurul nostru și în noi. Dacă era modernității, concentrată asupra producției materiale, ne amenința cu alienarea, postmodernitatea, orientată spre noua ordine informațională, ne promite virtualizarea. Cibersociologia ne poate ajuta ca aceasta din urmă să nu însemne și desființarea.

Autorul