Economia europeană este un subiect nu atât nou, cât în plină dezbatere. De aceea, consider absolut curajoasă inițiativa de a concepe, asupra ei, primele curricule. Ca și în cazul economiei în tranziție, de acum un deceniu, întrebarea dintâi este și aici: „Există, realmente, o economie europeană, în sensul cât se poate de accesibil al termenului ?” Dacă credem că Uniunea Europeană, căci, de fapt, de aceasta vorbim atunci când ridicăm cât se poate de sus steagul bătrânului continent, a avut un fundament și mai ales un mobil economic, ne lovim îndată de adevărul care ne relevă că inițiativa a fost politică. Se inseră aici chiar o reflecție a lui Aristotel, din a sa „Politică”, căci se pare că încă din vremea sa se vorbea de o Europă distinctă. Contrazicem ideea de politică, cum că, dacă ar fi fost politică această inițiativă, atunci ar fi trebuit să emane de la cetățeanul de rând, și nu de la întreprinzători și firme, cum iarăși nu putem nega că a fost. Cetățeanul din Europa este departe de a-și fi dat votul pentru tot ce a făcut și face Uniunea astăzi – vezi chiar proaspăta monedă euro –, ceea ce ridică și o altă  provocare. După ultimul război mondial, a încolțit și apoi înflorit inițiativa Uniunii, în condiții de reală democrație, în vreme ce până în prima parte a secolului XX, așa ceva nu era văzut decât în termenii forței. Putem vorbi astăzi și despre o reală „Europă a națiunilor”? Care ar fi răsunetele cele mai profunde ale acestei sintagme, dacă nu cumva reîntoarcerea la entitățile statale? Dar, oare, se mai poate încă așa ceva, câtă vreme încă întrebarea se adresează cu aceeași insistență și celeilalte direcții, cea de perspectivă: va fi Europa, vreodată, complet integrată?… din toate punctele de vedere? Și, mai ales, va fi aceasta pentru totdeauna în favoarea ei și a cetățeanului pe care ea pretinde că îl reprezintă? Un lucru e sigur. Istoria s-a schimbat, și nimic nu pare a mai fi ca înainte.

Autorul