João Carlos avea carismă, disciplină, forță, resurse tehnice nelimitate și făcea dovada unei impetuoase dorințe de a-și demonstra talentul la pian în arena publică.

      Dar destinul nu a vrut acest lucru, an de an el trecând prin diferite stadii de dureroasă suferință fizică, de disperare și de criză existențială, adesea părăsind pianul pentru mult timp. În plină angoasă, de fiecare dată a țâșnit pe scenă, asemenea unui leu rănit. O vreme totul mergea bine, nu o dată el reluându-și locul ce-i revenea de drept în cadrul comunității muzicale internaționale, în care niciodată nu a fost pe deplin uitat. Deodată, tragedia avea să-l lovească din nou, și va dispărea iar în cadrul unor ciudate existențe.

      Martins este raiul biografilor, iar ceea ce el însuși gândește despre viața sa se află în prima parte a acestui volum. Aș dori să remarc faptul că niciodată în discuțiile cu João Carlos nu a lăsat să scape vreo notă de autocompătimire. Martins nu este omul care să se smiorcăie. Niciodată nu lasă să se întrevadă amărăciunea, ajungând chiar să lase impresia că este un fatalist. În ciuda a tot ceea ce i s-a întâmplat, simt cu tărie că el a trăit o viață pe deplin realizată. În fond, a beneficiat de dragostea și de încurajarea părinților și a familiei sale, reușind să-și îndeplinească misiunea de a înregistra pe disc întregul corpus  imens al lui Bach pentru pian. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, este animat de o pasiune vorace pentru pian, dedicând nenumărate ore instrumentului, ore în care a conviețuit profund cu J. S. Bach, obsedantul angajament al vieții sale. João Carlos a desfășurat mai mult decât o carieră.

David Dubal