Într-un articol de referință publicat de M. Seely și D. Quang, cadre universitare asociate ale Universtății din Ottawa, este citat un studiu statistic efectuat de grupul Standish asupra proiectelor software din sectorul public și privat. Rezultatele acestui studiu au relevat faptul că 90% din aceste proiecte au eșuat, peste 30% din ele fiind chiar abandonate înainte de termenul de finalizare.

      Mulți analiști au interpretat aceste eșecuri drept consecințe ale aplicării neadecvate și ineficace a instrumentelor și tehnicilor managementului de proiect, sugerând o intensificare a eforturilor organizaționale în sensul educării managerilor de proiect și creșterii nivelului de exigență în procesul de certificare profesională a acestora, în conformitate cu standardele tehnice și de abilități stabilite și acceptate în mod curent în domeniu.

      Seely și Quang sunt însă de părere că statistica menționată mai sus trebuie interpretată mai degrabă în sensul unei corelări deficitare între învățare, experiență și abilitățile pe care le presupune demersul managerial, pe de o parte, și complexitatea  proiectului în cauză, pe de altă parte.

      Competența managerială este asociată de acești autori unui anumit nivel de învățare, operant într-un context dat sau într-o situație managerială specifică. Ei au dezvoltat în consecință un cadru teoretic intitulat „Modelul liniei de bază dinamice“ (DBM - Dynamic Baseline Model) ce definește o „curbă de învățare“ managerială eșalonată pe patru niveluri de competență.

      Cea mai bună cale de stimulare a performanței manageriale la nivel individual și organizațional este aceea de a atribui, ori de câte ori este posibil, sarcini și roluri manageriale corespunzătoare nivelului de competență imediat superior celui curent, concomitent cu asigurarea condițiilor de instruire necesare îndeplinirii acestor atribuțiuni. Se realizează astfel o lărgire graduală a orizontului comportamental și de gândire managerială, absolut necesară atunci când se au în vedere obiectivele majore legate de evoluția viitoare, dezvoltarea și adaptarea unei organizații la schimbările din mediul extern.

      Din punct de vedere subiectiv, un manager poate manifesta înclinații sau preferințe care-l fac să graviteze în jurul unui anumit nivel de competență. Astfel de înclinații sau preferințe pot fi luate în considerare în procesul de planificare a carierei profesionale sau la evaluarea nevoilor de instruire, însă nu pot determina maniera sau nivelul de abordare managerială a unui proiect, care se subordonează obiectivelor acestuia și valorilor pe care organizația le promovează.

      Pe măsură ce tendința de aplicare a instrumentelor și metodelor managementului de proiect în manieră generalizatoare („one size fits all“) crește, crește și nevoia obiectivă de a explora dincolo de limitele acestor instrumente și metode.