Dintr-o perspectivă globală, convergența economică are drept finalitate transformarea structurală a sistemului economic și adaptarea la caracteristicile ciclului economic global de tip Kondratieff. Uniunea Europeană și-a asumat această miză, propunându-și prin Strategia Lisabona realizarea unei economii competitive bazate pe cunoaștere, în condițiile asigurării coeziunii sociale.

      Reușita acestui proces este influențată atât de alocarea fondurilor structurale prin politica de coeziune, cât și de politicile naționale de stimulare a creșterii economice. Analizând studiile referitoare la evoluția disparităților de dezvoltare în UE, am observat că decalajele între țările membre s-au redus, în timp ce acelea din interiorul acestora s-au menținut, chiar dacă regiunile mai sărace au beneficiat de asistența financiară comunitară. Am explicat această realitate prin existența unei structuri interne de tip centru-periferie, autoîntreținute de creșterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul capitalelor, centrelor financiare) față de celelalte regiuni. Aplicarea politicii de coeziune nu a generat rezultatele așteptate, deoarece nu constituie un panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor legate de dezvoltarea regiunilor mai sărace.

      Lucrarea este structurată plecând de la premisa că procesul de convergență economică al unei țări are atât surse interne (ca urmare a politicilor interne promovate, în consens cu politicile comune), cât și comunitare (prin intermediul politicii de coeziune). Ambele generează o transformare structurală a economiei, contribuind prin aceasta la stimularea procesului de creștere economică și la recuperarea mai rapidă a decalajelor de dezvoltare.

Autorul