Idealul construirii unei Europe unite a fost, cu o intensitate și amploare variabile, prezent în conștiința multor europeni. Sigur, ideea este veche. Istoricii ideii europene au evocat proiectele precursorilor, dar toate acestea au rămas în stadiu teoretic, oamenii politici nu le‑au putut da consistență. Singurele realizări au fost dictate cu sabia, prin ambiții personale și prin voință de hegemonie, prin constrângere. Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, cuceririle lui Napoleon, Germania cancelarului Bismark, Cel de‑al III‑lea Reich ș.a. sunt asemenea realizări parțiale și efemere.

      Au existat coaliții, sisteme de alianțe, dar toate acestea nu erau decât combinații diplomatice, combinații militare. Nu se căuta egalitatea între părți, reciprocitate în schimburi, ci subordonarea unora față de alții. Conjuncturile istorice nefavorabile au împie­di­cat procesul de unificare, au dilatat sau contractat marginile Europei.

      A trebuit să se încheie cel de al doilea război mondial pentru ca ideea să prindă contur, să prindă forță. Europa era ruptă în două, cu regimuri politice, sociale și economice diferite și curând antagoniste. Începuse „războiul rece”.

      Factori favorizanți au existat. Teama de pericolul sovietic a fost unul din aceștia. Un al doilea factor a fost încurajarea venită din Statele Unite ale Americii, țară interesată în existența unei Europe din care trebuiau eliminate haosul și sărăcia, în condițiile unei producții industriale și agricole mult scăzute, fără schimburi comerciale, fără rezerve financiare, cu o infrastructură de transport deteriorată sau distrusă, cu orașe ruinate.

      Planul Marshall a determinat Europa să se grupeze: diplo­mația americană a legat acordarea creditelor de unificarea Europei. A fost creată în 1948 Organizația europeană de cooperare econo­mică în scopul gestionării creditelor Marshall. Acestea au fost urmate și de altele.

      Fără acești doi factori, Europa ar fi fost un continent rămas într‑o juxtapunere nefuncțională de state rivale. Numai prezența simultană a acestor doi factori a putut duce la crearea de instituții comune, a putut duce la o comunitate de drept public internațional, la constituirea unei unități economice și la posibilitatea din ce în ce mai prezentă a unei uniuni politice.

      Integrarea economică s‑a înfăptuit. Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Nisa au făcut pași mari în consolidarea coeziunii europene, în condițiile celei mai mari lărgiri preconizate de Uniunea Europeană.

      Istoria Europei se înscrie pe noi coordonate. În curând, în anii ce vor veni, Europa va vorbi cu o singură voce în termeni de libertate, democrație, de respect al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

      Acestea au fost ideile pe care autorii s‑au străduit să le surprindă, atât în această lucrare cât și în cele care au precedat-o. Ei au încercat să exprime originalitatea demersului unificator, demers construit prin acumulări, treptat, prin negocieri între state, cu consultarea voinței populare.

Autorii