Între toate epocile, secolul al XIX-lea poate fi numit deopotrivă, secolul democrației sau secolul revoluțiilor sau secolul liberalismului sau secolul libertății de gândire. Știința economică, amestecată în acest joc al istoriei, avea de înfruntat propriile «revoluții» și propriile «dileme» oscilând între alegeri imposibile. Liberali mari și mici, socialiști de tot felul, democrați și creștini, catolici și protestanți, instituționaliști, anarhiști și conspiratori, empiriști și aprioriști, moderați și marginaliști, toți s-au crezut la un moment dat «stăpânii ideilor economice», proclamând că au găsit cheia bunăstării oamenilor. Lupta se ducea în planul ideilor între adepți și adversari, dușmani de clasă sau nu, reali sau inventați. Pe lângă dezacordul științific, un grav dezacord moral însoțea controversele. Viziuni catastrofice, utopii, falanstere, asociații, federații, dictaturi, democrații etalau guvernări de tot felul. Întrebarea obsedantă aruncată pe piața ideilor – «Cum era posibil ca niște principii valoroase să producă efecte dezastruoase?»– alunga pentru mult timp celebra rețetă «Cum să faci un stat bogat». Contestatarii cereau revizuirea concluziilor clasicilor, pledând pentru intervenționism sau chiar pentru etatism integral, într-o societate viitoare fără capitaliști. În locul «mâinii invizibile», al «laissez-faire-ului» și al statului «paznic de noapte al capitalismului», trebuia să stea «mâna puternică a statului», «protecționismul» și «statul înaintea individului». Dacă oamenilor li se spunea «ceva precis, ceva de priceput», precum: «Să schimbăm omul și vom schimba mediul», «Guvern economic», atunci calea spre «exproprierea expropriatorilor» asigura aderența ideilor de acest fel. Dacă «oamenii erau virtuoși până la interes», atunci «în locul concurenței trebuia să stea asociația», iar dacă «puterea era forța organizată» și dacă puterea corupea, atunci oamenii să caute «ordinea fără putere».

    Cunoscătorii avertizau: «Puterea corupe, iar puterea absolută, corupe absolut», «Proprietatea este un furt», «Sărăcia înseamnă sclavie!», «În locul libertății absolute morala, în locul egalității ierarhia, iar în locul dreptului la revoltă autoritatea», dar spusele lor se pierdeau în vuietul vremii. Într-adevăr, «spiritul capitalist» părea pierdut, chiar dacă romanticii democrației învățau oamenii «să devină egali», depășindu-și complexul «de a nu fi fost născuți egali ».