Anii din urmă, marcați de preocuparea renașterii Înaltei Curți de Casație și Justiție (reintrodusă prin revizuirea Constituției în noiembrie 2003) coincid, nu întâmplător, cu procesul de pregătire a acceptării țării în Uniunea Europeană, desăvârșit la 1 ianuarie 2007.

    Integrarea noastră în „clubul select” al națiunilor europene repetă, pe alt element al spiralei istorice, cele întâmplate în urmă cu aproape 150 de ani, cu deosebirea că acum nu este vorba atât de nașterea, cât mai ales de revenirea la rădăcini moderne europene vechi și profunde, care au cunoscut perioade de evoluții și involuții, fără a se pierde însă cu totul, vreodată.

    Cu aceste nădejdi mi-am permis să-mi propun să scriu o primă și cât mai completă istorie a instanței noastre supreme. Fără falsă modestie, trebuie să recunosc că nu a fost un demers ușor. Lipsa documentelor, în afara legilor de organizare, publicate de vrednici reprezentanți ai breslei în ultimii ani, a constituit un handicap major.

    Singurele studii, din păcate fragmentare, aparțineau lui Andrei Rădulescu, marele cărturar și prim-președinte al Casației în perioada 1938-1940, la care se adaugă unele referiri ocazionale la subiect.

    O asemenea situație, departe de a mă descuraja, a reprezentat, dimpotrivă, o provocare suplimentară.

    Pentru a ajunge la această istorie a trebuit astfel să consult cele mai diverse surse, de la Monitoarele Oficiale, la presa judiciară și până la istoriile literaturii române! Cât am reușit, rămâne să aprecieze cititorii și timpul în scurgerea lui implacabilă. Pentru mine unul, faptul de a deschide drumul în această privință rămâne prea meritoriu.

Autorul