Curtenii unui rege puternic, slugarnici și (aparent) orbiți de pretinsa strălucire a acestuia, discutau cu aprindere despre frumusețea cămășii lui bogate, pe care ei (parcă) o și vedeau.

      Pe când discuția era în toi, apăru un copil din casa despotului care, auzind cele ce se spuneau, cu inocența vârstei și fără a se lăsa sugestionat de închipuiri, rosti cu adâncă mirare: „Dar regele nici n‑are cămașă!“

      Tot așa, mulți dintre noi am rămas în privința justiției cu imaginea tradițională a zeiței Themis, legată la ochi și cu balanța în cumpănă, gata să spună imparțial și sentențios dreptatea așteptată cu ardoare de mulți. Numai că, între timp, multe s-au schimbat și în lumea dreptății; poruncile divine s‑au transcris în legi, acestea au fost confiscate de oameni, iar preoții au devenit judecători. Și astăzi, justiția face corp comun cu societatea, contaminându-se de toate relele, strălucirile și incapacitățile acesteia.

      Dezbrăcată și goală, ea ne poate schimba total sau parțial părerea despre valorile esențiale pe care este chemată să le proteguiască într‑un stat democratic și de drept. Este și cazul României contemporane.

      Într-adevăr, după decembrie 1989 ne așteptam ca lucrurile să se schimbe fundamental; din păcate însă, faptul nu s‑a produs decât la nivelul legilor de organizare judecătorească și a avocaturii și mai puțin în privința practicilor și a mentalităților. Se poate spune că nici nu se putea altfel, deoarece cam cu aceiași oameni nu poți realiza o mutație bruscă, o corespundere perfectă între forme și fond.

      „Asortarea“ justiției reale cu proiectul virtual al celei chemate să permită integrarea țării în Uniunea Europeană rămâne un deziderat prioritar al societății românești. Pentru aceasta însă este nevoie de voință politică, cultură juridică și schimbarea mentalităților. Trei cerințe nu imposibil de promovat, dar greu de afirmat într‑o societate încă lăuză, după nașterea pruncului statului de drept.

      Cu aceste gânduri am strâns în volumul de față 35 de eseuri și șase articole mai consistente, „cazuri“ judiciare insolite care vorbesc, fiecare în felul lui, despre „puncte slabe“ ale justiției de azi și de ieri. Ele încearcă să releve cu sinceritate, fără orbirea slujbașului „regelui gol“, „călcâiul lui Themis“, partea sensibilă a justiției, îndeobște române, în speranța îndreptării și lansării sale pe calea adevăratei maturizări și occidentalizări. Să putem spune astfel că justiția este oarbă, dar și dreaptă!

Autorul