Istoria presei este, prin profilul ei, o disciplină de studiu indispensabilă viitorilor ziariști, întrucât experiența predecesorilor reprezintă una dintre valorile cele mai relevante în bagajul general al cunoștin­țe­lor cu care vor pleca de pe băncile Universității pentru a-și exercita profe­si­unea. Este aproape de la sine înțeles că asimilarea, pe calea cunoașterii, a moștenirii jurnalistice reprezintă nu doar ceva ce ține de erudiția științifică sau pregătirea culturală, ci se constituie în element intrinsec, cu valoare definitorie pentru profilul intelectual care trebuie să-i caracterizeze pe ziariștii timpului nostru. Și aceasta cu atât mai mult cu cât numeroase forme și metode utilizate în activitatea lor de precursorii presei românești contemporane continuă, practic, să facă parte din arsenalul actualilor ei slujitori. În acest sens ar putea fi invocate, spre pildă, principalele tipuri de periodice, românești, dar și euro­pene, precum cotidienele, revistele, almanahurile, suplimentele (științifice, eco­no­mice, literare, artistice, de modă, științifico-fantastice, sportive etc.), ca­len­­da­rele, buletinele informativ-economice etc. Tot așa de bine ar putea fi amintite genurile presei (comentariile, reportajele, știrile simple, foiletoanele etc.) sau punerea în pagină, alternanțele textelor și imaginilor, structura tematică etc.

      În istoria presei românești, obiectul acestei lucrări, și a celei europene sau universale, pot fi surprinse realizări cu o forță de sugestie deosebită pentru epoca noastră. Altfel, poate, printr-un fir „invizibil“ al tradiției înseși, numeroase titluri ale publicațiilor care apar în prezent pe piața jurnalisticii românești se regăsesc în istoria jurnalisticii naționale: unele declarat continuatoare ale celor precedente, altele fără o asemenea mențiune (necesară): Adevărul, Dimineața, Ziua, Azi, Curentul, Național etc.