După cum arăta R. Findlay (1984), urmând exemplul lui Dostoievski, care arăta că literatura rusă s-a dezvoltat pe rădăcinile pieselor lui Gogol, teoria pură a comerțului internațional a germinat din solul fertil al Capitolului 7 al lucrării lui David Ricardo („Principiile…“). Exemplul, incredibil de simplu, al schimbului de vin și stofă între Anglia și Portugalia, a pătruns în miezul conceptului de avantaj comparativ, concept care îngloba în el esența echilibrului cerere-ofertă pe piețele produselor respective, ale factorilor de producție, precum și pe piețele interna­ționale. Acel exemplu, devenit clasic, după cum îl califică și Manoilescu (1931) în încercările sale de îmbogățire a teoriei avantajului comparativ, stă la baza teoriilor actuale ale schimbului mondial de mărfuri. Mesajul esențial pe care această lucrare îl oferă lumii este că schimbul internațional nu reprezintă un scop în sine sau un fenomen separat al economiei unui stat: comerțul internațional a apărut ca o extindere necesară a economiei națiunilor, în încercarea lor de a se dezvolta continuu, de a asigura un nivel mai ridicat al bunăstării. El se află în interdependență cu restul componentelor economice naționale, sistemul producție-consum-acumulare-schimb exterior fiind un sistem cu reacție negativă (feed-back-ul asigurând stabilitatea sistemului).