Analiza realităților socio-economice, culturale, geopolitice sau de altă natură cu privire la lumea în care trăim în prezent reliefează, între altele, faptul că țările și/sau națiunile lumii s-au aflat dintotdeauna în competiție una față de alta. Principial, sintagma de „competiție” ar trebui acceptată ca fiind ceva pozitiv, în sensul că doar competiția generează progres și prosperitate în viața indivizilor, organizațiilor și țărilor. Mai mult, societatea capitalistă tradițională s-a bazat esențialmente pe piață și competiție, ca factori generatori de progres economic; inclusiv societatea postcapitalistă, creionată de Drucker sau Toffler, își fundamentează modelul de evoluție pe competiția interindivizi și interorganizații. La începutul Revoluției industriale (1776), teoria relațiilor internaționale discuta despre „imperii”, „posesiuni peste mări” și „sfere de influență”; astăzi, aceeași teorie discută despre trei superputeri economice (UE, SUA, Japonia), de „poli” de influență globală, de „țări emergente” în competiția globală (India, China, Rusia etc.), subînțelegând că alte țări/națiuni tind să rămână la periferia dezvoltării economice.

Lucrarea are ca punct de plecare întrebarea: „În ce direcție se concentrează astăzi competiția economică dintre țări și/sau organizații la nivel global?” Pe parcursul celor patru capitole sunt analizate elementele/factorii care determină competiția economică la nivel global.