Într-un articol de referinţă publicat de M. Seely şi D. Quang, cadre universitare asociate ale Universtăţii din Ottawa, este citat un studiu statistic efectuat de grupul Standish asupra proiectelor software din sectorul public şi privat. Rezultatele acestui studiu au relevat faptul că 90% din aceste proiecte au eşuat, peste 30% din ele fiind chiar abandonate înainte de termenul de finalizare.

      Mulţi analişti au interpretat aceste eşecuri drept consecinţe ale aplicării neadecvate şi ineficace a instrumentelor şi tehnicilor managementului de proiect, sugerând o intensificare a eforturilor organizaţionale în sensul educării managerilor de proiect şi creşterii nivelului de exigenţă în procesul de certificare profesională a acestora, în conformitate cu standardele tehnice şi de abilităţi stabilite şi acceptate în mod curent în domeniu.

      Seely şi Quang sunt însă de părere că statistica menţionată mai sus trebuie interpretată mai degrabă în sensul unei corelări deficitare între învăţare, experienţă şi abilităţile pe care le presupune demersul managerial, pe de o parte, şi complexitatea  proiectului în cauză, pe de altă parte.

      Competenţa managerială este asociată de aceşti autori unui anumit nivel de învăţare, operant într-un context dat sau într-o situaţie managerială specifică. Ei au dezvoltat în consecinţă un cadru teoretic intitulat „Modelul liniei de bază dinamice“ (DBM - Dynamic Baseline Model) ce defineşte o „curbă de învăţare“ managerială eşalonată pe patru niveluri de competenţă.

      Cea mai bună cale de stimulare a performanţei manageriale la nivel individual şi organizaţional este aceea de a atribui, ori de câte ori este posibil, sarcini şi roluri manageriale corespunzătoare nivelului de competenţă imediat superior celui curent, concomitent cu asigurarea condiţiilor de instruire necesare îndeplinirii acestor atribuţiuni. Se realizează astfel o lărgire graduală a orizontului comportamental şi de gândire managerială, absolut necesară atunci când se au în vedere obiectivele majore legate de evoluţia viitoare, dezvoltarea şi adaptarea unei organizaţii la schimbările din mediul extern.

      Din punct de vedere subiectiv, un manager poate manifesta înclinaţii sau preferinţe care-l fac să graviteze în jurul unui anumit nivel de competenţă. Astfel de înclinaţii sau preferinţe pot fi luate în considerare în procesul de planificare a carierei profesionale sau la evaluarea nevoilor de instruire, însă nu pot determina maniera sau nivelul de abordare managerială a unui proiect, care se subordonează obiectivelor acestuia şi valorilor pe care organizaţia le promovează.

      Pe măsură ce tendinţa de aplicare a instrumentelor şi metodelor managementului de proiect în manieră generalizatoare („one size fits all“) creşte, creşte şi nevoia obiectivă de a explora dincolo de limitele acestor instrumente şi metode.