După câteva decenii, timp în care nu s-a vorbit aproape deloc de piaţa românească de artă, această problemă este, iată, reluată. Lacunele pe tărâm ştiinţific s-au pliat pe o stare de fapt, în alţi termeni, analizele nu mai puteau fi întreprinse asupra unui obiect de studiu care nu mai exista decât sub o formă denaturată din cauza unui dirijism ideologic, străin mecanismelor de piaţă şi foarte adesea de arta însăşi.

      Demersurile întreprinse în ultimul deceniu sunt sporadice, limitându-se la puncte de vedere unidisciplinare, fapt ce se justifică prin existenţa unei pieţe de artă naţionale care încă nu şi-a reînnodat tradiţia dobândită pe parcursul perioadei interbelice.

      Am considerat că se impune un studiu mai aprofundat al acestei problematici, abordate în întreaga sa complexitate, iar lucrarea de faţă nu are pretenţia de a epuiza un subiect atât de vast. Este doar o încercare de a pune în discuţie obiectul de artă integrat în contextul său cultural, istoric, economic, social, juridic, amalgam de fenomene, procese şi mecanisme care trebuie luate în consideraţie atunci când se vorbeşte de renaşterea pieţei noastre de artă.

 

Autoarea