Extinderea Uniunii Europene reprezintă cea mai mare provocare a Europei la începutul secolului al XXI-lea, fiind şansa unică de a uni un continent şi de creştere a prestigiului acestuia în lume. După 1990, Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est. În acest scop, toate ţările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele acestor ţări şi instituţiile comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele două părţi.

      Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeană şi intrarea acestuia în vigoare la 1 februarie 1995, România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.

      Accelerarea construcţiei europene impune inserarea problematicii integrării europene în cursurile universitare de bază pentru a răspunde cererii de informare, pe de o parte, şi adaptării cursurilor la dezvoltările comunitare recente, pe de altă parte.

      Procesul integrării în Uniunea Europeană nu se anunţă deloc uşor, este nevoie de specialişti formaţi în domeniul politicilor europene.

      Fără a înţelege modul de construcţie şi funcţionare a mecanismelor Uniunii Europene, al politicilor comune pe care Comisia le implementează, progresele nu pot fi cele aşteptate.

      Efortul pe care trebuie să-l facem este imens, competiţia cu celelalte state candidate fiind contracronometru, iar România, credem noi, nu are dreptul să piardă această cursă în care ne-am angajat cu toţii.

      Această lucrare reprezintă o încercare timidă din partea noastră de a sensibiliza publicul, şi în special studenţii, de la administraţia publică la noile tendinţe pe plan european în domeniul politicilor europene.

      La baza acestei lucrări au stat numeroase studii şi documentaţii puse la dispoziţia publicului larg de către instituţiile Uniunii Europene.

Autorii