De ce această carte? Pentru că după aproape un deceniu de tranziţie găsesc că este o ipocrizie să nu poţi ajunge ca analist la concluzii pertinente pe care să le transmiţi semenilor. Experienţa românească postcomu-nistă, fie individuală, fie la scară socială, cuprinde date de o concreteţe suficientă decantării ideilor după criteriul funcţionalităţii. Adică, altfel spus, ce merge şi ce nu merge.

      Astăzi pare să fi devenit un obicei de a căuta sensul evoluţiilor, de aici sau de aiurea, doar în analizele concepute şi publicate în Occident. Urmăriţi standurile de cărţi de oriunde în România şi vi se va confirma întru totul acest adevăr.

      În absenţa analizelor proprii româneşti, ceea ce avem de făcut aici, adică tranziţia de la comunism, ar fi, ca şi ieri şi alaltăieri, o schimbare ce se produce doar după o ideatică străină de experienţa indigenă, pentru aceasta având nevoie să se desfăşoare nefiresc şi inconsistent numai de sus în jos. Ea ar fi receptată din nou ca fiind impusă din afară, chiar dacă este acceptată, ar fi privită ca o utopie a cărei miză este inevitabil anulată tocmai pentru că survine în coada de cometă a proiectului socialist proaspăt eşuat.

      Acum, la sfârşit de mileniu şi mereu după aceasta, istoria se va mişca mai repede decât ne sugerează prestaţia intelectuală actuală. Dacă se va urma în continuare practica temporizării în exteriorizarea cunoaşterii imediate, sub motivul istoricist al îndepărtării în timp pentru asigurarea obiectivităţii cognitive, prin aceasta sărăcind practic apriori orice proiect social în derulare, nu vom fi avansat prea mult dincolo de orizontul recurent, în esenţă, al schimbării de tip perestroika.

 

Autorul