A-l traduce pe Goethe nu înseamnă nicidecum a-l trăda. Sentimentul e cu totul altul. Nu mai e poate acel Goethe copleşitor din Faust, care reprezintă o piatră de încer­care pe care puţini traducători şi exegeţi ştiu şi pot s-o poarte pe umeri, e un alt Goethe, mai apropiat de semeni, care încearcă să afle experimentând, încearcă să desluşească taina Uni­versului. În Faust, Goethe pare să o fi aflat deja şi lasă per­sonajele să vorbească despre ea de la înălţimi ameţitoare, care ar da complexul propriilor limite oricărui muritor.

     În Zur Farbenlehre/ Despre teoria culorilor, Goethe este el însuşi nelămurit, deşi face mereu pe atoatecu­nos­cătorul. Şi nedreptatea pe care i-o face lui Newton cu o uşură­tate copilărească, greu de crezut pentru cititorul de secol al XXI-lea avizat din start, lasă în urmă-i uluire şi perplexitate, pentru că dezvăluie trăsături de caracter ale omului Goethe şi-l coboară de pe piedestal. Desigur, s-ar putea spune că o face pentru că e convins de cele afirmate. Faptul că problema în sine e una com­plexă şi de rafinament o dovedeşte şi numărul destul de mare de exegeţi care încearcă, de multă vreme, să-i dea drep­tate fie lui Goethe, fie rivalului său, fără să fi reuşit însă o totală clarificare.

     RECEPTAREA Teoriei culorilor goetheene repre­zintă, ca atare, un punct de sprijin obligatoriu pentru traducătorul hotărât să-şi îmbogăţească aria culturală printr-o lucrare ca aceea la care ne referim.

 

Mihaela Zaharia