Am fost crescut ÅŸi educat în spiritul învăţăturii marxiste care promova dreptatea ÅŸi echitatea, iar CeauÅŸescu interpreta aceÅŸti termeni menÅ£inând raporturi fixe de apoximativ 5:1 între salariile maxime ÅŸi cele minime, raporturi considerate normale sau echitabile de către cei care le promovau, dar ÅŸi de către marea masă a populaÅ£iei. Cu toate că CeauÅŸescu nu prea agrea intelectualii, el considerându-se fiu al clasei muncitoare ÅŸi reprezentant al acesteia, nu s-a întâmplat niciodată, sub conducerea sa, ca femeile de serviciu sau portarii, indiferent de sectorul în care lucrau, să încaseze salarii mai mari decât dascălii sau decât medicii. Prin urmare, ceea ce s-a întamplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor mi se părea aproape cu neputinţă sau în orice caz de domeniul absurdului; ÅŸi aceasta în condiÅ£iile în care eu nu eram totuÅŸi de acord cu politica lui CeauÅŸescu în domeniul salariilor, deoarece consideram raporturile stabilite de el exagerat de rigide, mult prea limitative ÅŸi total ineficiente pentru activitatea economică. Despre acest subiect am scris la vremea respectivă încercând să sugerez ÅŸi să argumentez (fireÅŸte, atât cât se putea spune) că ar fi fost nevoie de mult mai multă flexibilitate.

      Mai trebuie spus că după 1989 problema salariilor sau a veniturilor ori, mai corect, problema repartizării bunurilor între cetăţenii unei ţări a început să cam dispară din manualele universitare; iar dacă nu a dispărut cu totul, a început să fie tratată fie exagerat de simplist, fie în spiritul teoriei marginaliste; ceea ce (să recunoaÅŸtem) înseamnă, în ultimă instanţă, cam acelaÅŸi lucru.    În aceste condiÅ£ii ÅŸi Å£inând seama de ceea ce s-a întâmplat la noi după 1989 cu veniturile oamenilor, am început să mă întreb dacă problema aceasta Å£ine cu adevărat de obiectul ÅŸtiinÅ£ei economice ÅŸi dacă poate fi tratată, realmente, în termeni ÅŸtiinÅ£ifici. În acestă carte voi încerca să răspund la aceste probleme.

 

Autorul