João Carlos avea carismă, disciplină, forţă, resurse tehnice nelimitate şi făcea dovada unei impetuoase dorinţe de a-şi demonstra talentul la pian în arena publică.

      Dar destinul nu a vrut acest lucru, an de an el trecând prin diferite stadii de dureroasă suferinţă fizică, de disperare şi de criză existenţială, adesea părăsind pianul pentru mult timp. În plină angoasă, de fiecare dată a ţâşnit pe scenă, asemenea unui leu rănit. O vreme totul mergea bine, nu o dată el reluându-şi locul ce-i revenea de drept în cadrul comunităţii muzicale internaţionale, în care niciodată nu a fost pe deplin uitat. Deodată, tragedia avea să-l lovească din nou, şi va dispărea iar în cadrul unor ciudate existenţe.

      Martins este raiul biografilor, iar ceea ce el însuşi gândeşte despre viaţa sa se află în prima parte a acestui volum. Aş dori să remarc faptul că niciodată în discuţiile cu João Carlos nu a lăsat să scape vreo notă de autocompătimire. Martins nu este omul care să se smiorcăie. Niciodată nu lasă să se întrevadă amărăciunea, ajungând chiar să lase impresia că este un fatalist. În ciuda a tot ceea ce i s-a întâmplat, simt cu tărie că el a trăit o viaţă pe deplin realizată. În fond, a beneficiat de dragostea şi de încurajarea părinţilor şi a familiei sale, reuşind să-şi îndeplinească misiunea de a înregistra pe disc întregul corpus  imens al lui Bach pentru pian. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, este animat de o pasiune vorace pentru pian, dedicând nenumărate ore instrumentului, ore în care a convieţuit profund cu J. S. Bach, obsedantul angajament al vieţii sale. João Carlos a desfăşurat mai mult decât o carieră.

 

David Dubal