Idealul construirii unei Europe unite a fost, cu o intensitate şi amploare variabile, prezent în conştiinţa multor europeni. Sigur, ideea este veche. Istoricii ideii europene au evocat proiectele precursorilor, dar toate acestea au rămas în stadiu teoretic, oamenii politici nu le‑au putut da consistenţă. Singurele realizări au fost dictate cu sabia, prin ambiţii personale şi prin voinţă de hegemonie, prin constrângere. Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cuceririle lui Napoleon, Germania cancelarului Bismark, Cel de‑al III‑lea Reich ş.a. sunt asemenea realizări parţiale şi efemere.

      Au existat coaliţii, sisteme de alianţe, dar toate acestea nu erau decât combinaţii diplomatice, combinaţii militare. Nu se căuta egalitatea între părţi, reciprocitate în schimburi, ci subordonarea unora faţă de alţii. Conjuncturile istorice nefavorabile au împie­di­cat procesul de unificare, au dilatat sau contractat marginile Europei.

      A trebuit să se încheie cel de al doilea război mondial pentru ca ideea să prindă contur, să prindă forţă. Europa era ruptă în două, cu regimuri politice, sociale şi economice diferite şi curând antagoniste. Începuse „războiul rece”.

      Factori favorizanţi au existat. Teama de pericolul sovietic a fost unul din aceştia. Un al doilea factor a fost încurajarea venită din Statele Unite ale Americii, ţară interesată în existenţa unei Europe din care trebuiau eliminate haosul şi sărăcia, în condiţiile unei producţii industriale şi agricole mult scăzute, fără schimburi comerciale, fără rezerve financiare, cu o infrastructură de transport deteriorată sau distrusă, cu oraşe ruinate.

      Planul Marshall a determinat Europa să se grupeze: diplo­maţia americană a legat acordarea creditelor de unificarea Europei. A fost creată în 1948 Organizaţia europeană de cooperare econo­mică în scopul gestionării creditelor Marshall. Acestea au fost urmate şi de altele.

      Fără aceşti doi factori, Europa ar fi fost un continent rămas într‑o juxtapunere nefuncţională de state rivale. Numai prezenţa simultană a acestor doi factori a putut duce la crearea de instituţii comune, a putut duce la o comunitate de drept public internaţional, la constituirea unei unităţi economice şi la posibilitatea din ce în ce mai prezentă a unei uniuni politice.

      Integrarea economică s‑a înfăptuit. Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa au făcut paşi mari în consolidarea coeziunii europene, în condiţiile celei mai mari lărgiri preconizate de Uniunea Europeană.

      Istoria Europei se înscrie pe noi coordonate. În curând, în anii ce vor veni, Europa va vorbi cu o singură voce în termeni de libertate, democraţie, de respect al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

      Acestea au fost ideile pe care autorii s‑au străduit să le surprindă, atât în această lucrare cât şi în cele care au precedat-o. Ei au încercat să exprime originalitatea demersului unificator, demers construit prin acumulări, treptat, prin negocieri între state, cu consultarea voinţei populare.

Autorii